L-am văzut prima dată live pe Sorin Lupașcu la sfârșitul lui ianuarie 2017, când a venit pentru prima dată după muuulți ani în Oradea. Eram împreună cu alți câțiva DJ din oraș, ne adunaserăm să-l vedem la muncă pe unul dintre cei mai vechi DJ din branșă. Azi, 31 Martie, l-am reîntânit în același loc, Urban Place, unde azi, 1 Aprilie, va susține un nou retro show pentru nostalgici și iubitori de muzici bune din anii 70 și 80.
Lucian Cremeneanu: Ești în turneu sau ai venit doar la Oradea?
Sorin Lupașcu: Un fel de turneu de weekend-uri. În 1 Aprilie sunt la Oradea, în Urban Place, în 7 aprilie la Brașov (în Deane’s), în 14 aprilie la București (în Temple) și mai am în discuție Constanța, dar încă nu e confirmat. Apoi plec pentru câteva showuri în Suedia și Norvegia.
Cum funcționează acolo nostalgia? Că ei au avut acces la muzică și în anii ’70-’80.
Suedia este o țară extrem de muzicală. Este a doua țară ca producție muzicală după SUA. Aproape că nu există producție audio în lume care să nu treacă prin Suedia în etapele de producție sau post producție. Deci, așa cum spuneam, o țară foarte muzicală. De ce? Pentru că din clasa I până în clasa a VIII-a, elevii sunt obligați să studieze un instrument. Sunt „notiști”, aproape oricine știe să citească o partitură.
Asta înseamnă că și pretențiile lor sunt mai mari?
Îți dau doar un exemplu. Am pus muzică în gara veche din Upsala. Organizatorul mi-a spus clar: ”Vreau doar soul și soul-funk din ’70 până în ’80. Atât!” Deci, Smokey Robinson, James Brown, Aretha Franklin, Diana Ross, maxim un Doobie Brothers. În schimb, la distracție, suedezii sunt aproape zero. În cluburile lor nu se dansează, se stă la masă, se bea și se ascultă.
În România cum e cu „urechiștii”, cei care nu citesc partituri și nu au pretenții atât de specifice?
România nu se închide la ora 6 seara, cum se întâmplă în Suedia. În România există alcool oriunde și la orice oră. În schimb, în România lipsește partea de educație muzicală. Sunt foarte puține emisiuni dedicate exclusiv muzicii pe posturile de radio și TV.
Cum se reflectă asta în public?
Eu nu am treabă cu asta. Sunt bucuros și mândru să spun că în fața mea văd doar oameni educați din punct de vedere muzical. De multe ori familii întregi, nu multe, nu e un fenomen de masă, dar sunt cazuri notabile. Celorlalți eu nu mă adresez, deși am avut câteva experiențe neplăcute.
Ți-au omorât radiourile comerciale anumite hituri?
Nu am piese supralicitate de radiouri care să nu mai meargă la public. Oamenii nu se întâlnesc foarte des cu ”In the army now” de la Status Quo, cu ”Lady in red”, ”You’re my heart, you’re my soul” sau ”Life is life” de la Opus.
Asta dacă nu ascultă Magic FM. Rămâi în continuare doar pe vinil?
Da. Categoric! În Europa, vinilul a explodat în ultimii ani, dar fenomenul încă nu a ajuns în România. De anul trecut, un single amărât de 7 inch la 45 rotații pe minut costă un euro. În momentul de față, cel mai ieftin maxi single pe vinil face 10 euro, în timp ce o melodie digitală te costă doar curentul consumat de laptop.
Lupta dintre viniluri și celelalte medii de stocare este ca celebra luptă dintre leu și tigru – toată viața lui tigrul a vrut să fie regele junglei, dar nu a reușit niciodată. Mulți m-au întrebat de ce nu trec pe digital. Le-am spus că e același motiv pt care tu porți pantofi Diadora, nu niște papuci luați de la magazinul din colț. Sau motivul pentru care o doamnă se îmbracă de la Dolce&Gabbana și nu de la H&M.
Cam câți bani dai pe muzică?
Phuu….! (râde câteva secunde bune) La târgul de viniluri din Solna (lângă Stockholm), de acum 2 luni, am cheltuit 1800 de Euro. Am cumpărat doar maxi-single-uri.
Ai și dat dintre discurile tale?
Le dau doar dacă le am în dublu sau triplu exemplar, diverse ediții.
Cumperi și muzică mai nouă?
Am doar două discuri nou-nouțe: un album Sia din 2017, pe care l-am primit cadou, și încă unul pe care l-am primit de la un tip cunoscut în Suedia, un oarecare Tim Bergling, căruia i se mai spune și Avicii, care mi-a făcut cadou discul lui. În rest mă opresc pe la anii 1995-1996.
Ai mixat vreodată doar pentru tine?
Doar acasă, când sunt singur. Acolo pun doar cântecele care îmi plac mie. În public nu am făcut-o niciodată. Mă pun în pielea celui din fața mea și încerc să înțeleg dacă lui îi place ce aude.
Concepi programul pe loc?
Întotdeauna. Niciodată nu știi cum vor fi cei din fața ta. Poate sunt melancolici, poate euforici, poate i-a prins ploaia de afară… Pentru a-i înțelege mai bine am făcut chiar câțiva ani de psihologie la o facultate care, din păcate nu s-a acreditat. N-am primit nicio hârtie, dar am rămas cu cunoștințele.
Poți spune că ai același public de dinainte de ’89 dar mai matur?
Da, ba chiar mai mult. Odată au venit la mine la pupitru două fete pe care le trimiseseră părinții. ”Știți, părinții noștri s-au cunoscut în discotecă la dvs.” În principiu vin cam aceiași oameni care veneau și atunci. Din păcate, în țară nu sunt prea multe locuri în care cei peste 35-40 de ani să iasă la o bere, așa-numitele ”locații de seniori”, cum li se spune afară. Doar puburile unde se amestecă oameni de toate vârstele.
Intri și în zona rock cu programele tale?
Da, dar doar rockurile dansabile. Spre exemplu, nu există seară fără Queen. Mai pun Pink Floyd, Whitesnake, Van Halen. Însă, repet, doar ce se poate dansa. De multe ori încep programul cu Beatles – ”Ob-la-di, ob-la-da”.
Care e DJ-ul tău preferat?
Nu există.
Nici măcar Sorin Lupașcu?
Nici! Eu nu sunt DJ, ci ”prezentator discotecă”, după cum scrie în atestatul pe care l-am obținut 1979. ?
Ce i-ai învăța pe DJ-ii tineri?
Nimic. Nu au ce să învețe de la mine. Dar i-aș ruga câteva lucruri: 1. Să-și țină cuvântul, să fie serioși, fiindcă neseriozitatea lor se răsfrânge asupra întregii branșe; 2. Să asculte cât mai multă muzică din toate genurile posibile, să nu se oprească strict la ce le place pe moment, piese de 124 sau 128 bpm. Să asculte și jazz, blues sau rock; 3. Dacă merg la școală, să învețe limba română și, din când în când, să deschidă gura și să vorbească cu oamenii, să le spună măcar ”Bună seara”. Oamenii trebuie respectați.
Am o întrebare grea. Mai ții minte care a fost primul tău vinil?
Hmm… (Își ia fața în palme și se gândește cam jumătate de minut.) Cred că Johnny Wakelin – In Zaire. Sau Les Humphries Singers – Mexico. Discuri pe care le folosesc și acum.
Care e discul pe care îl iubești cel mai mult?
Nu există unul pe care îl iubesc mai mult decât pe celelalte. E ca și cu copiii, nu poți să spui pe care dintre ei îl iubești mai mult. Dar povești speciale au mai multe dintre ele. Spre exemplu, Ilie Stepan a venit în discoteca Ring și mi-a adus prima jumătate de disc scoasă de Pro Musica. La fel și Mircea Vintilă. Astea sunt întâmplări de neuitat.
Ce se va întâmpla cu colecția ta de discuri cânt tu nu vei mai fi?
Nu știu. M-am tot gândit. Mi-au propus niște fete (o regizoare și o scenaristă care vor să facă un film despre viața mea) să întemeiem un muzeu al DJ-ului. Am zis că sunt dispus să ofer un apartament în care să se facă așa ceva. Cu echipamentele din vremea aceea, amplificatoare, magnetofoane, pickup-uri, cu orga de lumini…
Și cu discurile ce va fi?
Nu știu. Chiar nu știu.
Ce părere ai de proiectul prin care Electrecord și-a digitalizat toată arhiva?
Trebuia făcut. Tot ce înseamnă muzică până în 1990 este semnat de Electrecord – și muzica simfonică, și cea folclorică, chiar și ”vocile de aur”.
Cu ce melodie vei începe programul de sâmbătă seara, de la Oradea?
Nu știu. Am să văd atunci.
Sursă interviu: WWW.CREMEANU.COM