Despre Sorin Lupașcu, DJ-ul discotecilor din vremea comunismului, s-a scris mult, dar povestea lui trebuie pusă pe repeat, până ajunge la cât mai mulți pasionați de muzică. Pe final de pandemie și început de sezon estival i-am făcut o vizită acasă în București. Tocmai terminase ediția cu numărul 51 a celei mai recente sale emisiuni, 3 minute de la ora 3, transmisă live pe Facebook din una din camerele lui, plină de viniluri, echipamente și istorie. Toată lumea aștepta ridicarea restricțiilor, iar Sorin deschiderea terasei din Mamaia unde a reinventat postul Radio
Vacanța, dar și startul petrecerilor din țările scandinave, unde era programat să meargă pentru al 4-lea sezon consecutiv.
“Îmi dau seama că în situația mea mai sunt 3 sferturi de milion de oameni, de la chelneri, ospătărițe, luminiști, sunetiști. Patreon-ul poate ar fi o idee. Eu tot ce am făcut am făcut din plăcere, nu mi-am propus să scot bani. Poate fac 100 de euro într-o lună și 1000 de oameni să nu mă mai vadă?”, Sorin Lupașcu.
Am trecut împreună prin articolele scrise înainte de ’89 și prin revistele unicat cumpărate din țările comuniste pe unde mai punea muzică, de la Q Magazine la Revolution, prin colecția de viniluri și benzi de magnetofon, totul acompaniat de o cană de ceai, nu de alta, dar nu combină alcoolul cu mixatul, cu mici excepții.
“Eu descoperisem un sistem de a procura muzică pe care alții în țară nu l-au speculat. Țin minte că era Lionel Richie – Hello, eu văzusem clipul, melodia nu venise pe nicio bandă de nicăieri, dar eu o copiasem pe bandă și tot timpul o dădeam seara în discotecă. Plângeau fetele și băieții când o auzeau și toți veneau la mine să le imprim o casetă, dar neapărat să conțină Hello”
Sorin a făcut prima revistă de muzică din România, numită Playback, are două premii ca DJ, unul primit la Londra și altul la Brașov, pentru întreaga carieră, iar documentarul despre cariera lui este teoretic filmat pe jumătate, dar de vreo 3 ani încă se așteaptă finanțare de la AFCN, pentru că, vorba lui, și acolo“câștigă cine tebuie”. Am apăsat play & rewind, să auzim direct de la sursă povestea muzicii așa cum a fost ea rulată, trăită și iubită de mai bine de 4 decenii de DJ Sorin Lupașcu.
Începuturile, primele casete și petreceri la bloc
Eu n-am știut niciodată că o să am pasiune pentru asta. Niciodată nu a existat o “ceva”, să moștenesc din familie sau să mă fi îndrumat cineva. Eu știu atât, vis-a-vis de ce a însemnat această primă dragoste, muzica, că eram elev și ascultam muzică la radio. Erau două posturi naționale mari și late, România 1 și România 3, care era mai pentru tineret. Undeva, la mijlocul anilor ’70. Aveam o masă la care lucram și pe acea masă pusesem o coală mare de hârtie albă.
Când mi s-a părut mie că îmi place o melodie, am început să scriu numele pieselor și numele artiștilor, știu că erau emisuni de dedicații pe atunci. Am început să-mi dau seama la un moment dat că trebuie să fac cumva să rețin dacă o piesă mi-a plăcut sau nu, așa că am început să-mi fac un sistem de notație la fiecare piesă. Poate normal ar fi fost să dau note de la 1 la 10. Dar eu am făcut un sistem de notații cu liniuțe, cu punctișoare, cu cerculețe, cu săgețele, care e sistemul meu secret, doar eu înțeleg ce înseamnă o liniuță cu două puncte deasupra sau o liniuță înclinată.
La un moment dat, cred că pe la finalul lui ’75 am început să mă gândesc de ce nu am eu piesele astea pe care mi le notez. Vorbind cu băieții de la bloc, mi-am dat seama că ar trebui să am două chestii, casetofon și casete. Problema era că nu aveam nici una din astea, dar ușor, am început să mă împrietenesc cu unul din băieții care avea casete acasă, doar că nu-mi putea da și casetofonul, că nu-l lăsau părinții. Altul, care avea un casetofon și era dispus să mi-l dea, pentru că îl adusese tatăl lui de afară, nu avea casete. Așa că am început să iau de la unul casetofon, iar de la celălalt casete și așa am reușit să ajung să ascult fix ce vreau. Cei de la bloc au văzut că mă agit, că întreb și la un moment dat unul din băieți a vrut să-și facă ziua. “Băi, Sorin, nu vrei să vii tu cu casetofonul și cu casetele?” Aveam cam 13- 14 ani atunci. Am reușit până la urmă, ăla a fost primul eveniment, într-o cameră la ziua cuiva, dar atunci am și realizat că nu se aude destul de tare casetofonul respectiv.
Când ne apucam să vorbim în cameră nu se mai auzea nimic, oricât de tare dădeam. Apoi, mi-am dat seama că ar trebui sa-mi iau boxe, dar nu aveam bani de ele. Nu știu de unde am făcut rost de un difuzor și m-am prins că dacă la casetofon îi legi două sârme și îl legi într-un loc unde-ți arată că poți pune ceva suplimentar, se aude ceva. Ăla a fost primul contact cu partea tehnică și prima variantă că se poate auzi un pic mai tare. Mergeam cu difuzorul după mine într-o sacoșă, dar în timp s-a rupt membrana. Apoi am lipit-o cu scoci, ca să nu-mi cadă difuzorul, care trebuia să dea toate frecvențele, medii, înalte și bass. Doar că după ce l-am lipit cu scoci, făcea urât și nu se mai înțelegea clar. Asta a fost începutul, fără să existe o chemare, așa am simțit-o eu.
“Mă simțeam vinovat că nimeni nu dansa”
Prima ieșire semi oficială a fost la finalul clasei a 8-a, când dirigintele a spus “copii, putem să facem în seara asta o mică întâlnire, să mâncăm ceva și să dansăm”. Eram în clasa a 8-a, dar problema era complicată, că noi nu dansasem niciodată cu o fată în viața noastră, era foarte complicat. Toți spuneau, “Sorin o sa aducă muzica”. Făcusem între timp rost de niște benzi, dar nu aveam casetofon. Unul din colegi a zis că aduce el magnetofon, iar eu trebuia să aduc banda. Dar băieții stăteau într-un loc, fetele într-un loc, nimeni nu vorbea cu nimeni, nimeni nu spunea nimic, iar eu stăteam cu casetofonul și mă simțeam vinovat că nimeni nu dansa.
Tot încercam cu tot felul de melodii, dar era complicat, vedeam că nimeni nu dansa, după care spuneam “stați, stați, stați”, dar tot dura vreo 3, 4 minute până ajungeam la altă piesă, iar în timpul ăsta ei fugeau pe hol, iar eu îmi pierdeam “clienții”. Eram supărat, încercam cu “One way ticket”, cu “Bohemian Rhapsody”, cu “Child in time”, dar nu ieșea nimic. Eram stresat, terminat. Asta a fost prima chestie mai semi oficială de ieșit în public, nu mai erau doar cei din spatele blocului, ci colegii de școală. Asta se întâmpla în cartierul Cantemir din Iași”.
Anii ’80, vremea discotecilor studențești
Într-adevăr din ’80 a început nebunia, pas cu pas. După etapa de liceu a venit o etapă foarte frumoasă în care am fost inițial la Casa Tineretului la Iași, în niște locuri care se numeau Stud Bar și apoi Discoteca Ethos. Doru Tompea, care era atunci înregimentat ca președinte al Asociației Studenților Comuniști din România pe centrul nostru universitar m-a ajutat. Mi-a dat să fac dans și să aduc lume în Casa Tineretului, dar sub scenă, unde era o sală mai mică, unde erau cabinele actorilor. Acolo am început să fac discoteca, iar lumea a rămas uimită să vadă că venea mai multă lume la mine la sala mică decât se duceau la sala principală din Ethos. La care, directorul de atunci a zis că eu ar trebui sa preiau o discotecă mare din complexul Tudor Vladimirescu.
Cum funcționa cenzura în ce privește muzica
La momentul ăla puteai să pui orice, la început de 1980. Au fost episoade de constrângere, dar nu atunci. În Tudor eu am născut atunci o discotecă ce s-a numit Club CH. În același timp, au apărut câteva discoteci locale, în căminele T5, T6 era clubul Mov, iar separat, în spatele cantinei, a apărut o discotecă ce s-a numit inițial Mecatex, pentru că aparținea facultăților de Mecanică și Textile. Apoi au schimbat numele în Club 56, după care a trecut într-o variantă semi privată și apoi complet privată, Roșu și Negru, locul fiind același. Cea mai mare discotecă din campusul Tudor Vladimirescu era în momentul ăla discoteca din cantină, unde nu erau mese, nu era nimic la parter. Acea discotecă mergea de la mijlocul anilor ’70. Unde am făcut eu discoteca, în caminele T1, T2 erau săli de lectură și au acceptat să renunțe la bibliotecă și sala de lectură pentru a o da pe mâna studenților.
Mie mi-a plăcut să organizez producții acolo, cu cei care erau președinți și vice președinți de comisii culturale pe ani. Organizam bătălii între grupe și la sfârșitul anului făceam un spectacol. Se organizau pe ani și se băteau între ei, aveau jumătate de oră de program, iar toată facultatea venea să vadă aceste “battle”-uri între anul 1 și anul 2 , anul 3 și anul 4 etc. Veneau cu folk, cor, nici nu-ți imaginezi, toți voiau să fie în brigăzi, toți voiau să cânte folk. Pentru că în momentul în care toți studenții erau trași la indigo, dacă erai un pic artist, erai privit pe holurile facultății ca fiind altceva, “băi, ăla cântă la chitară, ăla e clăpar, ăla e baterist”, toți întorceau capul. Și atunci lumea își dorea, veneau la dansuri populare, la cor, toți voiau să facă ceva, nu le ajungea doar cursul și examenul.
Clubul ăla a fost permanent o rampă de lansare, am dat clubul pentru repetiții de trupe rock, pentru folkiști, Alina Mavrodin, câștigătoare la Festivalul de la Mamaia în ’86, Mihai Trăistariu, a venit prima dată și a cântat la noi, Cătălin Ghenadie, Dan Vană, ei au venit la noi prima oară și i-am chemat tot timpul în spectacole, așa a fost începutul anilor ’80.
Benzile de magnetofon și mafia de București
Am mers în paralel o perioadă până în ’83 / ’84 cu benzi de magentofon și cu discuri. Din 1984 am rămas numai pe vinil, pe două pickup-uri până în prezent. Atunci venea foarte multă muzică nouă pe bandă, iar când aveai nevoie de ea, mergeai cu banda. Era un interval de timp până reușeai să obții aceleași discuri. De exemplu, când a explodat Modern Talking și toată lumea voia să-i asculte, primele înregistrări au venit pe bandă.
Discurile au apărut abia un an mai târziu. Până atunci, dacă nu le aveai să le dai de pe bandă, erai distrus. Hai să luam o bandă, care vrei tu. 128, luăm aiurea, avem în ea lista. 11, 12 piese încap pe o față. Avem Capo Verde, tot felul de aiureli, Kamen, tot felul. Astea veneau din București, de la mafie.
Erau mai mulți care cumpărau în același timp, dar Bucureștiul diversificase foarte mult vânzarea de muzică, așa că din toată țara se cumpăra din București, din mai multe surse. În mare, era un lot de discuri care se plimbau prin București pe la 20, 30 de oameni, fiecare făcea o compilație cum credea el, dar ele nu erau la fel. În proporție de 50% găseai cam aceleași piese. Așa că lumea cumpăra simultan de la 3, 4 surse din București sau de la cele 2 surse din Iași.
Eu luam tot timpul din București de la două surse care nu coincideau tot timpul, iar mai departe făceam și eu matrița mea pe care încercam și eu s-o vând cât pot de mult, ca să pot să-mi fac bani să-mi cumpăr următorul transport. 325 de lei costa o bandă gata imprimată, iar valoarea benzii goale era 150 de lei. Salariul era 2400 lei, deci cam a șaptea parte din salariu. În general veneau două benzi, care însemna 750 de lei, care era deja sfertul de salariu, iar salariul meu era de inginer. La 2100 lei am intrat inițial, iar o treime să dai pe benzi era foarte greu.
Hello, Lionel Richie și filiera din Vest
Știu că pe partea de vest a țării băieții își făcuseră filiere pe Ungaria și Iugoslavia. Mai târziu, prin ’87 m-am prins de altă chestie, dintr-o întâmplare. Am aflat că ei aveau foarte multe antene de satelit acolo și din una în alta am reușit să cunosc un fotbalist din Timișoara, care avea antenă de satelit și un video foarte bun.
L-am rugat să-mi imprime și mie când sunt emisiuni de top, indiferent de pe ce canal sunt ele, el putând să imprime stereo. El trăgea casete de 3 ore, eu îi plăteam, iar în proporție de 70% nu aveam ce să fac cu muzica aia, că erau și mulți artiști naționali, maghiari, nemți etc. Dar rămâneai și cu muzica nouă bună, iar eu cu video-ul meu de aici o copiam de pe casetă VHS pe casetă audio, se pierdea calitatea, dar foarte puțin.
Eu descoperisem astfel un sistem de a procura muzică pe care alții în țară nu l-au speculat. Țin minte că era Lionel Richie – Hello, eu văzusem clipul, melodia nu venise pe nicio bandă de nicăieri, dar eu o copiasem pe bandă și tot timpul o dădeam seara în discotecă. Plângeau fetele și băieții când o auzeau și toți veneau la mine să le imprim o casetă, dar neapărat să conțină “Hello”. Atunci mi-a picat mie fisa că e fabulos faptul ăsta. Și așa, dacă vrei, prin astfel de artificii, am început să-mi capăt unicitate. Vezi că și la ora actuală, unicitatea e importantă. Pentru că și la momentul actual, băutura și muzica sunt cam aceleași peste tot, în toate cluburile din țară. Problema este de fapt să te diferențiezi în produsul tău, nu ești original și mergi cu gloata, cu gloata o să fii.
Strămoșii mp3 player-ului
Prima oară au fost niște magnetofoane care nu au fost ale mele, dar am început să lucrez cu ele, Tesla B2, Tesla B3, niște magnetofoane pe lămpi, mono, grase ca un bulldog. La cuvântul Stereo am ajuns târziu de tot, prin ’80, și la cuvântul 19 târziu de tot. O bandă trasă pe 4 era de vreo 18 ore, nu mai aveai treabă cu nimic, suna foarte rău, dar asta e. Primul și primul meu aparat a fost unul polonez, Unitra ZK 147. Cu el am început să lucrez și eram foarte supărat că magnetofonul ăsta avea 2 probleme, dar nu aveam bani de altul, ăsta fiind foarte ieftin. După ce l-am cumpărat mi-am dat seama că avea un preamp stereo dar el ieșea tot mono, avea un singur difuzor. Și 2, avea numai viteza 9, care nu e bună pentru benzi, pentru benzi e buna doar viteza 19 sau 38, cum se folosea în radio. Ca să mearga pe 19 am fost și am căutat la un strungar să-mi facă o bucșă, care atunci când călca rola presoare rula la 19. În momentul ăla am început să am sunet bun.
Sunetul pe viteza 9 era mult mai înfundat, mult mai neclar și diferența e ca la privitul la televizor printr-o perdea vs. atunci când ridici perdeaua. După care am trecut la un magentofon Maiak 205. Dar pe vremea aia era obligatoriu ca toate echipele să fie formate din 2 oameni. Omul care punea muzica și omul de tehnic, care era extrem de important. El trebuia să facă boxe, cabluri, mixer, amplificator și în general trebuia să te împrietenești cu unul care să aibă și el magnetofon, ca să mergi cu două. Și pentru că nu aveam de unde să cumpărăm ceva, a trebuit să ne construim noi boxe, mixer. Omul meu de atunci e un geniu acum, are una din cele mai mari companii de IT din România. El a gândit mixer de lumini în 1980 cu conversie digitală pe lumini, ce vorbim noi… În momentele alea în România întâlneai mici genii tehnice care știau să facă lucruri fabuloase, pentru că nu aveai de unde să cumperi nimic. Noi am fost ținuți în loc de faptul că nu puteai cumpăra nimic, nu puteai cânta bine, să suni mișto, să fii trupă super, că nu aveai cu ce. Cum voiai tu în România să suni ca cel de afară, când tu erai vai de mama ta. Apoi, prin ’82 am reușit să-mi cumpăr scule profesionale. Un Akai 4000 D, un Sony deja cu 3 capete, 3 motoare, auto reverse, ăsta e nivelul profesional.
De la mag-uri la telexuri și copierea de casete
Calitatea maximă e la magnetofon, din cauza faptului că viteza de deplasare a benzii pe casetofon este de 4,75 centimetri pe secundă, pe când la magnetofon e de 19, deci o viteză mult mai mare. Un sunet este întins pe o suprafață mai mare de bandă de celuloid pe care se află oxid de magneziu sau de fier, depinde. Cu cât sunetul e întins pe o suprafață mai mare, cu atât calitatea lui este mai mare. Exact ca la cinematografie, cu cât cadrele sunt întinse pe o bucată mai lungă de peliculă, cu atât claritatea e mai mare. Exact ca la pixeli.
Ulterior, multe le-am vândut, dar astea le-am păstrat din nostalgie. Magnetofonul a fost pe val cam din ’70 până în ’85 și a fost folosit mai mult pentru înregistrări sau îl foloseai pentru rulat matrițe. Unii care erau mai șmecheri aveau câte 6, 7 magnetofoane, redau cu una și aveau 7 în linie. Alții trăgeau cu 10 casetofoane în linie, iar alții aveau casetofoane telex, unde viteza de derulare era de 40 de ori mai mare. La telex ținea până în 2 minute copierea unei casete. La parterul magazinului Moldova din Iași erau băieții care aveau telexuri, iar în timp ce-ți făceai cumpărăturile, vreo 10, 15 casete erau gata.
Interviu cu Phil Collins si Falco, primele ieșiri în afara țării
În Cehoslovacia și Ungaria am ajuns prin schimburi cu studenții. Am fost în discoteci studențești din Praga și Budapesta, nu puteam merge decât în țări comuniste că așa era piesa, am stat câte o lună. A fost absolut fabulos, asta a fost în ’87. În Budapesta am avut șansa să fac un interviu față în față cu Phil Collins și cu Falco. Au apărut într-o publicație românească, la concurență cu Opinia Studențească, Viața Politehnicii. Astea erau primele publicații studențești, extraordinar de bune, de aici au pornit mulți profesioniști.
Cei de la Opinia aveau o rubrică, Dorin Țigănaș mergea prin discoteci incognito și făcea review-uri de discoteci. Uite aici, “Ne gândim dacă nu discotecile din Iași nu sunt pe cale de dispariție. Așteptăm renovarea clubului Mov, reînființarea clubului facultății de Textile, finanțarea clubului CH. Totuși sunt sigur că cei care au fost în CH, nu au avut niciun regret. Sorin Lupașcu s-a dezlănțuit, ne-a oferit o discotecă de nota 10, cu video și diapozitive și multă vervă. Unde au fost cei care i-au tăiat ziua de joi din program?”. Ăsta e scris în 1985.
Ajunsesem în punctul în care aveam coperțile de discuri și începusem să povestesc despre oameni, cine e Kim Wilde, cum arăta Modern Talking, că sunt baieți, nu sunt fete. Că sunt 2 nu sunt 6, dar nu era suficient. Atunci mi-a venit o idee, să fac poze la discuri și le povesteam cine e pe locul cutare în topuri și le puneam pe diapozitive. Iar pe un perete pusesem o pânză mare albă și când ajungeam la o piesă cu cei de aici, colegul tehnic proiecta diapozitivul și toată lumea putea vedea cum arăta cei pe care-i ascultau. Asta, până am reușit să-mi cumpăr un video, tot prin ’85.
A durat un pic până am apucat să-mi cumpăr un televizor color, pentru că aveai nevoie de aprobare de la partid pentru asta, altfel nu puteai. A durat, cu mii de intervenții și rugăminți, până am reușit. Dar vinerea am început să proiectez câte un concert, de exemplu, Pink Floyd la Pompei, Dire Straits la Odeon, tot concertul, o oră jumătate, Police la Frankfurt, Santana la New York. La asta foloseam video-ul mai mult. La discotecă, mi-am dat seama că era atât de mare noutatea dacă mă apucam să pun clipuri și atât de explozivă situația, încât toți se opreau din dans și priveau. Așa că preferam să pun mai degrabă diapozitive, să nu-mi stric singur programul. Am diapozitivele pe toate, în continuare, pe atunci îți puteai face propriile diapozitive.
Ce diferențe erau între Cehia, Ungaria și România
În primul rând, în ambele țări am fost uimit de faptul că ei aveau la vânzare și produse străine. Din Ungaria eu puteam să-mi cumpăr discuri și nu-mi venea să cred, puteam să cumpăr cărți, cu una din ele am lucrat recent. Am luat cărți cu Genesis, Pink Floyd, inclusiv enciclopedii care sunt în maghiară, pe care le dădeam la tradus. Iar eu în paralel începusem să fac propria mea Wikipedia, pentru că nimeni nu știa ce vremuri urmau.
Îmi scriam la fiecare artist ce informații aflam, hai să luăm o literă de aici. Litera R, uite: Richi e Poveri, Roxette, Chris Rea. Roxy Music, Jennifer Rush, Diana Ross, Ramazotti. Uite cum îmi scriam eu informațiile. Ajunsesem să fiu sunat din toată țara de tot felul de persoane, ziariști și nu numai, care să mă întrebe ce știu despre artiști. În paralel, am lucrat ca inginer până în 1990, iar un job am avut constant până în 2013. Eu nu știam să mă uit decât la muzică în țările astea, nu mă uitam la electrocasnice sau mâncare. Am văzut însă că pe domeniul meu erau cărți și discuri și de aici am cumpărat foarte multe. Ei erau mult mai deschiși față de noi, mai prietenoși, vorbeau frumos.
Am rămas uimit că în Ungaria, când aveam discoteca și eram invitat să mănânc, iar în timpul ăsta cineva cânta la o clapă, să aflu că cel care cântă era polițist și în timpul liber cânta. Eu veneam dintr-o țară unde așa ceva nu se întâmpla. Erau mult mai lejeri, eu am avut discotecă în ’87 în Ungaria, în momentul în care avea loc prima ediție a Hungaroring-ului, o competiție de Formula 1. Noi în România abia dacă auzisem de Formula 1. Și Cehia, la fel, în Praga am fost extraordinar de uimit să schimb metrourile, am văzut niște afișe cu niște maimuțe imense. Țin minte că am găsit niște cârpe de șters praful cu miros de măr, pentru mine era ceva nemaipomenit.
Te-ai gândit să rămâi în afară?
Aș fi rămas, dar prima greșeală pe care am făcut-o a fost în ’93, când am fost în Statele Unite și m-am întors. Atunci, cei de la CNN au făcut un curs de producător TV și la un moment dat am fost întrebat dacă aș vrea să rămân, aveau și un fel de ofertă de job, să mă trimită corespondent de război în Iugoslavia. Aia ar fi fost oferta în momentul ăla. Eu am zis că îmi doresc să construiesc la mine în țară. Eu veneam din punctul în care lucram la postul Tele M în Iași, totul era fabulos, cu tot orașul mă iubeam, deja începusem să intru la TVR 2 la tot felul de emisiuni. Atunci am greșit că nu am făcut pasul spre București, iarăși o greșeală uriașă. După aia, când am început să merg prin Europa și să fac petreceri retro, dar asta a început prin 2015, deja la o altă vârstă vezi altfel lucrurile.
Îți dai seama că nu ești în postura de 20, 30 de ani să iei viața de la zero și să demonstrezi celor din domeniu că ai valoare și să poți urca pe scara socială și profesională. O perioadă foarte bună am colaborat cu toate țările scandinave, în special cu Suedia, dar trenul acela a trecut deja prin gară, eu nu mă urcasem în el.
De la spălător de vase la Funky Town
Prima oară m-am dus la mare în ’77, la Costinești. Am văzut ce e acolo, mi-a plăcut la nebunie, iar în ’78 am vrut să văd cum pot face să lucrez. M-am băgat pe sub piele la unii la alții și am început să lucrez spălător de vase într-o cantină. După aia, am avansat și aveam voie să strâng vasele de pe masă și să le duc la hotel. Erau 2 cantine, una lângă Ring și una lângă Tineretului. Apoi, am ajuns ajutor de ospătar, un fel de pseudo – ospătar, pentru că erau cantine, dar când veneau unii mai șefi duceai și mâncare la masă. Am profitat de faptul că cei care lucrau în cantinele alea erau tot din Iași, de la un liceu cu profil alimentar. Am început să mă pun bine cu ei și ușor, am început să lucrez ca distribuitor de inghețată pe o motocicletă cu 3 roți. Trebuia să duc prăjituri și înghețată în Costinești, dar nu reușeam niciodată, că mă opream și mâncam din ele.
M-au dat afară de acolo, de la Grupul de Gospodărire Comunală. Apoi, în ’80 am reușit să mă infiltrez într-o tabără a elevilor, pe spațiul dintre secția de Poliție Costinești, pană spre plajă, cu aleea și lacul. Acum i se spune strada Foamei, iar în capăt era o tabără cu elevi din toată țara, dimineața se cânta imnul, iar seara se făcea dans. Am început acolo să pun muzică, alea au fost primele intrări. Știu că în fiecare seară începeam programul cu “Funky Town”, de la Lips Incorporated.
Ring, cea mai mare discotecă din Estul Europei
Apoi, in ’81 și ’82 mergeam prin țară la alte discoteci studențești. Prima oară am ieșit prin țară în ’78, când am fost invitat de un prieten la Oradea, la Băile Felix. Apoi am avut o ieșire la discoteca studențească de la Cluj, apoi la Brașov. Deci eu, vara, când se închideau cluburile, plecam la discotecile din țară. Apoi, în ’83 am fost la Ring – Costinești, unde am stat până în ’87. A fost perioada cea mai importantă, pe de o parte, apoi Ring era cea mai mare discotecă din Europa de Est.
O discotecă care să înghită între 3000 și 5000 de oameni, nu exista în zona asta. Eu aveam doua programe, de la 13-15 și 19 – 22. Veneau și grupuri de străini, veneau RDG-iști, dar nu pe perioada maximă, ci mai degrabă înainte de 1 mai. Atunci, începeam la 1 mai și terminam la 1 octombrie, ăsta era sezonul, 5 luni, fără discuție. După care, după ’90 am revenit în Costinești la Radio Vacanța, până în ’94. Am revenit după aia în 2011, 2012, iar apoi în Mamaia.
Cluj, Oradea, Iași
În Oradea mi s-a părut de departe cea mai mare deschidere, deși vorbim de ’78. Se vedea pe ei că se uită la alte televiziuni, la unguri și la sârbi, și arădenii și timișorenii. La ei devenise obișnuință să mergi la Ocico, piața de vechituri, să cumperi ceva. Eu de la ei mergeam să cumpăr reviste Bravo sau gumă de mestecat, când mă întorceam și dădeam la prieteni biluțe de gumă era wow. Cumpăram blugi, săpunuri Fa sau 8×4, luai și-l puneai acasă între haine în șifonier, era așa o chestie. Se vedea că e altceva. Pe plan muzical, gusturile erau diferite, pe Cluj de exemplu, oamenii erau mai orientați spre zona de rock. Pe Brașov, i-am găsit orientați spre latino, erau alte gusturi. Diferențele se simțeau, iar apoi când am intrat la Radio Vacanța vedeam diferențele astea când primeam bilețele la ușă cu dedicații.
Locatar în Blocul Artiștilor
Se numeste Blocul Personalului, în Costinești, acum nu-i mai zice așa, s-a privatizat. E același bloc, la parter e Poliția, noi stăteam la scara 1 și 2, iar în tot blocul stăteau numai artiști și personal de lucru. Eu aveam voie să stau într-un apartament, dar singur în cameră, la fel și artiștii din trupele mari, Holograf, Cristal, Chifiriuc și Dida, ei toți aveau dreptul să stea 1 în cameră.
Cei din personal, bucătari, ospătari, stăteau 4 în cameră, dacă noi eram 3 într-un aprtament de 3 camere, ei erau vreo 10, 12. Eu oricum mă cunoșteam cu artiștii, pantru că veneau tot timpul în Ring, dar când stai în același bloc și îți trebuie un fierbător sau nu mai ai zahăr, deja e altceva. 5 luni pe an stăteam acolo. Practic, înainte de 1 mai ajungeam, pentru că trebuia să faci curat, să dai jos păianjenii, nu veneai și tu și turistul în același timp. Până la 1 octombrie când se închidea. În septembrie veneau studenți care luau restanțele și reveneau pe litoral.
Sfera POP
Să știi că n-am rămas niciodată pe o zonă fixă. Ca promovare muzicală m-am dus și pe folk, dance, rock, pop. Pe jazz nu prea, pentru că am considerat tot timpul că ar trebui să ascult mai mult și să învăț mai mult. Nu e de ajuns să asculți un abum Louis Armstrong, Kenny G, îți trebuie mai mult. Iar eu nu am simțit chemare în zona aia, însă tot ce a însemnat disco, pop, folk, disco, îmi sunt egale. Și acum, le difuzez cam în aceeași proporție.
Eu am clasificat tot timpul piesele în piese făcute bine și în piese făcute mai puțin bine. Nu contează că e Bon Jovi, Cindy Lauper sau Michael Bolton, dacă-s făcute bine le dăm drumul. In funcție de auditoriu, trebuie să faci anumite lucruri. În Luxembourg am fost invitat să fac sunet pentru un concurs de barmani, acolo era altceva, cu scratch-uri, explozii, în altă parte era un concurs de dans, unde în 20 de minute am foolosit 20 de ritmuri. Îmi vine foarte ușor să fiu cameleonic pe zona pe care o stăpânesc. Și acasă ascult de toate, sar din extreme, dar nu mă duc foarte adânc în zona de rock întunecat sau deep, tech, minimal. Ma duc în zona mea de confort unde e ok și poți să asculți.
Primul festival de rock din Iași și colaborări cu artiști
Primul festival de rock din Iași l-am făcut în ’87 și a fost primul festival de rock din istoria Iașului, cred că Septembrie Rock i-am zis. Au fost trupe ca Floare Albastră, Riff, Totuși, Pro Musica. Ambele ediții au fost la Teatrul de Vară și a fost omor. Am ieșit într-o mare pagubă financiară, pentru că nu știam că toată lumea sare gardul ca să intre. Dar a fost fabulos, am reușit să plătim trupelor banii de cazare, masa, să le dăm și niște bănuți. Nu s-a filmat sau pozat, nu știu dacă existau 2 camere de filmat în oraș atunci.
Referitor la producție, să zicem că au fost mai mulți artiști cu care am avut legături, care m-au invitat la ei la repetiții, în general trupe de rock din Iași, care mă întrebau cum mi se par anumite lucruri, strict în plan muzical. Cu folkiști, iarăși, foarte bine am lucrat, cu Cătălin Ungureanu, îi spuneam, bass-ul e prea în față, ai aici o frecvență de 32 Hz care nu e ok, totul era pe bandă. M-am implicat înainte să se lanseze Nicola și Mihai Alexandru.
În emisiunile mele la radio, Alexandra Ungureanu a venit prima oară cu părinții din Onești. Alina Mavrodin a mai fost. Dar atunci nu exista oficial termenul de producător muzical, era Sorin, prietenul meu de la radio, care poate să-mi dea un sfat, hai să vorbim, să discutăm. În anii ’90 nu exista în vocabular producătorul muzical, la noi. Referitor la scule, nu aveai de unde să știi, chiar dacă ascultai un Modern Talking și vedeai ce bine sună, iar după aia, un Adi Ordean, piesa Roșu și Negru, Alfabetul și te întrebai de ce aia sună așa și aia altfel. Ascultai Sfinx, Într-un cer violet și te întrebai de ce Golden Brown sună așa și Cer Violet, altfel. Toți cei care au avut șmenuri cu ARIA (Asociația Română de Impresariat Artistic) și au ieșit afară, au avut ocazia să-și cumpere scule, de la Mirabela Dauer, Dida Drăgan.
Toți ar fi putut să-și cumpere echipamente bune. Oameni nu existau, iar singurele locuri unde imprimai erau radioul și televiziunea, iar separat exista Electrecord-ul, unde puteai să tragi, 3 locuri mari și late, în București toate. După ’90, explozie. Eu am tras la Iași cu formația Sintex pe un magnetofon și i-am pus să cânte de zeci de ori, i-am pus pe suflători în altă parte, ca să fac efectul de stereo. Un fel de pseudo-producător, să-i zicem. Acum, dacă stau să mă gândesc, îmi vine să râd.
De ce nu a pătruns Modern Talking în UK și America
Piața americană și piața engleză sunt primele două piețe de pe glob. Dacă vrei să fii un artist, trebuie să fii prezent pe cele două piețe, restul nu contează. Cea europeană încă nu s-a inventat. Ceea ce ascultau americanii și britanicii în același timp cu ce au facut Modern Talking e ca de la cer la pământ. Diferența e absolut uriașă. Nu vorbim numai ca gen de interpretare, ci și ca tempo sau orchestrație. Tu ascultai Girls just wanna have fun în Statele Unite, în timp ce în Europa ascultai You’re my heart, you’re my soul. Ele sunt la fel de bune, dar noi privim prin prisma unui stat est european, unde muzica a fost sau nu a fost un obiect la care cineva a fost prezent în sala de curs, dintr-a cincea într-a opta și gusturile s-au format în funcție de ce se asculta de părinți acasă, care aveau sau nu un tv sau radio. Deci muzica lor a fost eminamente gândită pentru Europa, deși au făcut și variante de mix, doar ca să intre pe spațiul englezo-american.
Uite, Falco, a reușit să intre, de exemplu, pe teritoriul american, făcând mixaje speciale pentru acel teritoriu, la fel și Milli Vanilli, chiar dacă nu era muzica lor. Modern Talking nu a fost gândit pentru acea piață, deși ar fi vrut lucrul ăsta. Iar britanicii, să nu uităm, că de pe la începutul anilor ’80 a fost explozia de electro și new wave, cu Spandau Ballet, Frankie Goes to Hollywood, Visage, cu totul altceva. Să nu uităm că britanicii au început să imprime partea de dance cu Kim Wilde, Depeche Mode, au venit cu un alt gen de muzică, altceva.
Mulți acum descoperă trupele pe care le-au pierdut atunci. Dar să nu uităm că și acolo e același stil, aceleași radiouri, aceeași mafie, aceiași bani care se investesc sau se dau șpăgi să intre în difuzări și așa mai departe. Să nu uităm că Genesis a scos câteva albume până lumea a început să se uite la ei. Adele a scos câteva albume până lumea a descoperit-o, deși e aceeași.
Cum te-ai adaptat la programul nocturn după anii ’90
Foarte greu și nu m-am adaptat încă. Eu funcționez până la ora 2 noaptea, după aia nu mai funcționez. Dar, atenție, eu încep programul la ora 8 seara. Deci sunt 6 ore de program. La toate petrecerile mele retro cu adresabilitate între 35 + / 40 +, oamenii sunt la ora 8 la ușă, eu dau drumul la muzică, iar la 8.30 încep să vorbesc. În Iași, Brașov sau Cluj, sala e plină deja la 9. În general, la petrecerile mele, biletele se termină cam cu o săptămână înainte.
Nu ar vrea lumea să continue după 2?
Mulți sunt obosiți, au acasă copii, nepoței, se duc acasă și se culcă. Foarte rar, după 2, dar eu îi anunț, dansați acum că e ultimul dans. Nu sunt probleme, eventual mai las o muzică în surdină în timp ce-mi strâng echipamentul. Ce se întâmplă, ei dansează în asemenea hal și cu așa o energie încât sunt terminați toți. Ei în general pe la 1 pleacă, pentru că sunt rupți, transpirați, dansând de la ora 9.
De ce nu prea mai vorbesc DJ-ii între piese
Păi e foarte simplu, pentru că totul s-a depersonalizat și majoritatea celor care sunt în domeniu s-au transformat dacă vrei în 99% din cazuri în tehnicieni de sunet, care-ți mixează, îți amestecă. Îmi pare rău, nu pot fi așa, nu m-am născut așa, nu pot să nu văd că în sală e unul îmbrăcat în roșu, care sare în toate felurile și trebuie aplaudat. Nu poți să nu remarci asta. Nu poți să nu spui că ai acum o piesă care e extraordinar de iubită, de exemplu “Lady in Red” și spui “câți dintre voi mai țineți minte cu cine ați dansat prima oară piesa asta?, ia, ridicați mâna”. Mai ridică 5 sau 6, restul la ușă, avem lecitină, se dă gratis, mai faci o glumă. Ăsta e rolul, totuși, pentru că omul vine după o săptămână de muncă, vrea să se simtă bine, nu e nuntă sau botez, nu trebuie să lase bani, nu e păcat să nu-l faci să se simtă bine?
Unde merg cel mai bine petrecerile tale
Iașul este extraordinar. Pe lângă Iași, Clujul, Brașovul, Târgu Mureș. N-am fost invitat în orașe mai mici. La fiecare petrecere de-a mea la ora 0 facem o melodie în care toată lumea dansează pe mese. Uită-te ce bucurie e.
Rețetă de băutură în timp ce pui muzică
Eu nu consum niciodată alcool. Nu fumez. Rar beau o bere sau un cocktail. Sunt și de părere că dacă tu ești primul care te îmbeți, ceilalți sunt praf. Nu beau deloc în timpul programului. Apoi, dacă trebuie să te duci la toaletă, faci undeva la 6, 7 minute și ești terminat. Se termina piesa și e liniște, iar lumea nu înțelege faptul că lucrând numai pe vinil 100% li se oferă cea mai gustoasă prăjitură.
Probleme tehnice prin unele cluburi
Sunt, dar mare parte din cluburi au tehnicieni, iar unde nu au, le rezolv eu. Iar unde nu le rezolv, rămânem la o variantă de compromis. În general, am cam văzut cu ce lucrează fiecare. Au fost și situații neprevăzute, în care ajungeam în locație și găseam 2 boxe de la un PC. Atunci dădeam un telefon, dădeam 100/200 de euro la o firmă de închirieri, aducem un echipament și oameni, îi punem să monteze și să-și facă treaba. În general, cluburile s-au cam pus la punct. Unii au echipament de live setat pentru live și sună prost atunci când vrei să pui muzică.
Dacă e foarte tare sunetul, muzica nu devine mai bună
Eu merg foarte ușor și le zic oamenilor că nu așa trebuie făcut. Uneori, sunt 2 oameni în sală și un sunet de-i culcă pe ăia la pământ. Le-am explicat, “fratele meu, de ce dați în halul ăsta de tare?”. Le zic același lucru, cu cât dați mai tare, melodia nu devine mai bună. Să fie tare, să-ți sară basca, nu așa. Atât cât trebuie, să fie plăcut. Primul semnal al meu e ăsta: cei care stau la masă nu trebuie să țipe unii la alții. În momentul ăla avem o problemă, dăm mai încet. Aici, am o problemă, cu sunetul dat tare. Trebuie să ai o plăcere să dansezi și atât.
Cum percepi acum primele emisiuni Tele M
Eu am constatat recent că la primele editți în ’90 și ’91 când făceam emisiuni cu Paul Iancu, am văzut aceleași idei pe care noi le făceam atunci, făcute 10 / 20 de ani mai târziu în emisiuni de matinal la Antene sau la Pro Tv. Imaginează-ți că noi am făcut în ’91 o transmisiune dintr-un brad, am făcut toată emisiunea din copac. Am văzut același lucru făcut vreo 15 ani mai târziu. Sau, eram tot cu Paul Iancu și am făcut o ediție în care eram la mare. Am pus pe jos un cearșaf, iar pe o hârtie am scris “nisip”, iar Paul scrisese “obelisc”, la fel le-am văzut făcute 20 de ani mai târziu. La nivelul ăla, am făcut un meci de fotbal între echipa Tele M și Lynx, sponsorul echipei Politehnica Iași, la Sala Sporturilor în ’92. A fost un moment critic, am făcut reclamă, a fost cu intrare liberă. Ne-am dus să jucăm meciul, iar când am ajuns acolo am fost întâmpinați de șeful Sălii Sporturilor pentru că i-au fost sparte toate geamurile, pentru că în sala aia în care încăpeau cam 3000 de oameni, intrasera vreo 8000. O asemenea aglomerație nu am văzut niciodată în viața mea. După meci, toți au năvălit în teren asupra mea, în jur de 500 de oameni, a fost un moment în care nu am putut să respir. Nu știu cine m-a salvat să mă bage în vestiar, dar a fost un moment fabulos.
Independență cu bani de la americani
Apoi, am făcut ziua lui Michael Jackson, în ’92, aveam sediul pe Copou, un pic mai sus de sediul Trustului de Construcții. Am invitat pe toată lumea care are copii până în 8 ani și pot să-l imite pe Michael Jackson, plus toți fanii, știu că șeful Polițitei a venit la noi și a discutat cu șeful meu, pentru că veniseră în jur de 10 000 de oameni în fața sediului, care blocaseră tot drumul, nu mai circula nimic. Au fost tot felul de lucruri pe care le-am făcut atunci fără să ne puna nimeni bețe în roate, încă nu apăruseră autorizațiile, dar au fost niște realizări fabuloase. În istoria țării nu se mai întâmplase așa ceva.
Tele M a fost una din cele trei televiziuni independente SOTI de după Revoluție, la Iași, București și Constanța. Societatea Oamenilor pentru Televiziuni Independente, cu finanțare de la Guvernul American, care ne-a dat tot echipamentul. Cea de la Constanța a devenit Tv Neptun, cea de la București a avut tot felul de denumiri până la Tele 7Abc, iar cea de la Iași a rămas cu numele de Tele M.
La televiziunile centrale
Am fost, dar la cele locale. După Tele M am fost la Tele Europa Nova în Iași, apoi la Pro Tv Piatra Neamț, apoi la Tv Bit / Antena Iași până în 2004. Iar din 2004 m-am mutat în București, m-am mutat inițial la ORDA, la Oficiul Român pentru Drepturi de Autor, apoi am lucrat la Duminica în Familie, producție muzicală, fără să fiu pe sticlă. De acolo, am trecut la TVR M, care ulterior a devenit TVH, unde am lucrat până la 1 decembrie 2013. Am mai avut o colaborare cu TVR pe arte marțiale.
Propuneri cu bani și rating
Mi-aș fi dorit, dar nu vrea nimeni muzică, pentru că sunt producții care nu aduc bani. Dacă nu vinzi publicitate, nimeni nu este interesat. La MTV, adresabilitatea e de exemplu, până în 24 de ani. Iar la unele posturi, adresabilitatea e de așa natură, încât, în prezent, nu există nicio emisiune pe niciun post de televiziune din România. Peste tot sunt invitați artiști să cânte în interiorul unei emisiuni de ceva. Dar să ai o emisiune specializată pe muzică, nu e așa ceva și nimeni nu-și dorește. Iar dacă nu face bani, “lasă-ne”. Dacă ar fi un om deștept în spate, sigur că ar putea să facă bani, dar nimeni nu dorește asta, iar eu de ce mi-aș bate capul? E una, dar nu știu dacă o putem numi emisiune muzicală, la Kanal D, făcută de Corina Chiriac, vin toți prietenii ei și cântă.
În paralel, la radio
În paralel cu TV-ul, da. În Iași la studioul Radio România regional am lucrat 18 ani neîntrerupt, am făcut Topul Românesc. Nu am încercat să lucrez la posturi comerciale, pentru că eu difuzam exclusiv muzică românească. Prima oară eu am intrat la radio în ’77 cu Mircea Verussi, iar apoi am revenit în ’90, când s-au reînființat radiourile. În rest, am colaborat cu posturi locale, la 2M Plus, la Piatra Neamț, apoi la Radio Vacanța în Costinești între ’90 – ’94, iar acum la Mamaia, de câtțva ani, am reinventat într-un fel Radio Vacanța din Mamaia, pentru o plajă privată.
Șpaga și difuzarea
Eu ascult România Actualități, România Cultural încearcă să se ducă într-o zonă în care să-i difuzeze pe toți ceilalți pe care nu-i difuzează rețelele comerciale, ceea ce e foarte bine. Pe la Smart, pe la Guerrilla, Gold, mai scapă din zona necomercială. În rest, toată lumea e aliniată la același sunet. Se copiază unii pe alții. Creatorii de piese fac piesele în funcție de ce se caută, pentru că știu sigur că intră în difuzare, de aici o să-mi vină concertele, de aici ne umplem burta. Nu se va schimba nimic. Sunt mână în mână, producătorii cu radiourile. Eu îți fac piesa, ca producător, radioul te difuzează, pentru că la schimb primește pentru un event câțiva artiști pe moca. Asta separat de radiourile care primesc șpagă ca să bage anumite piese, pentru că fără șpagă, nu intri în difuzare, simplu.
De ce nu au românii mai mulți artiști internaționali
Dacă tu crezi că ai potențial și-ți faci treaba foarte bine, în acel moment trebuie să iei o hotărâre majoră, trebuie să-ți iei un producător din exterior, trebuie să accepți, dacă el îți cere, să tragi în studioul în care îți spune el, chiar dacă presupune alte costuri. Trebuie ca în acel contract să intre și partea de difuzare și booking, fără discuții. Câtă vreme tu faci produse care nu sunt legate automat de un booking garantat, cu un producător care să scrie pe hârtie asta, produsul nu intră în circuit. În general, asta se întâmplă după ce treci de țara numită Ungaria, poate chiar după ce treci de Austria. După ce ai intrat în Germania, lucrurile se schimbă complet. Trebuie să fii acolo, îți trebuie producător de acolo, trebuie să fii de acolo. Ăla te bagă la un show mai mic, de acolo, la un show mai mare și tot așa. Se merge dintr-unul în altul. Trebuie să fii în lumea aia. Uită de mailuri, povești la telefon și altele.
În afară de O-Zone și Inna nu a existat nimic și nici măcar Alexandra Stan. În rest, cei care vor să facă treabă s-au stabilit acolo. Costi Ioniță s-a urcat în avion, s-a stabilit la New York și cu asta basta. Compune cu Shaggy, e mutat acolo de vreo 10 ani. Mie mi-a venit foarte greu să fac treabă în Scandinavia, stând acolo, deși aveam impresar din Norvegia.
Întâlnirea care te-a marcat
In backstage lumea e altfel. Interesantă mi s-a părut Penny Ford de la Snap, cu care m-am îmbătat criță cu șampanie la Timișoara. Din trupele originale, nu mai e nimeni oricum.
Cât investești pe lună în viniluri
Nu poți investi sub 300 de euro, dacă vrei să rămâi în top. Anul ăsta nu se pune.
Momente când ai simțit că vrei să faci altceva
Singura chestie care e uneori apăsătoare e când am spectacole în România și trebuie să merg cu mașina. La Cluj, plec cu o zi înainte, Satu Mare, Oradea, Iașul la fel, în principiu, dar nu întotdeauna.
Booking agent
Au fost mai mulți care au vrut să lucreze cu mine, dar nu știu de ce, nu au mai lucrat. În Scandinavia am avut om, eu l-am contactat, el asta face. Eu am fost unul din artiștii lui din listă. Numai petreceri retro am făcut acolo. Love Train, era o petrecere vinerea de la 5 la 8, apoi după 9 începea o bubuială până la 1 noaptea. 3 ani am făcut asta, anul ăsta au căzut toate, dar trebuia să merg și anul ăsta. Nu e foarte profitabil, de obicei dau un telefon să mă ia cineva cu un taxi de la aeroport, dar cel puțin vin cu multe viniluri.
Cate viniluri ai
Nu pot să-ți zic. Am vândut vreo 12 000, după care am cumpărat 5000 și tot așa. Apoi, iar am vândut 3000. A venit cineva din Suceava și i-am dat un camion de discuri. Dar eu nu le văd ca o colecție. Nu cred că dacă te duci la un tâmplar și vezi că are 8, 9 ciocane, o să zici că-i colecționar de ciocane. O să zici că alea-s uneltele lui. Și la mine astea sunt obiectele mele de muncă. Dacă făceam o colecție, făceam altfel, o luam pe litere, vânam viniluri. Dacă un om are 4 chitări, înseamnă că el cântă cu 4 chitări.
Sfaturi ca un DJ să fie mai bun
Nu vreau să intru în zona asta de sfaturi, dar încerc. În primul rând, cred că cei care ar vrea să îmbrățișeze jobul ăsta să termine liceul. Apoi, ar fi interesant să asculte toate genurile muzicale până în punctul în care găsesc genul care li se potrivește. Fără să se oprească undeva prea repede. Și 3, să fie comuncativ, să vorbeasca cu ceilalți, să-și susțină breasla când ceilalți au nevoie.
Ediție de toamnă pentru 3 minute de la ora 3?
Încă nu, poate doar dacă vom fi din nou izolați. O emisiune de genul ăsta îți ocupă cam 14 ore. Întâi îți faci o structură, apoi îți cauți informațiile, îți alegi discurile. Uite, aia de acolo e o mașină de curățat discuri. Un disc îți ia cam 7 minute. Când ai 20 de discuri pe care le pregătești, 4 ore faci doar asta. Eu cand aveam emisiune, în afară de ieșit cu cățelul, nu mai făceam nimic.
Apoi, referitor la scos date, trebuie să cauți numărul de catalog la fiecare artist. Asta nu e de la bibliotecă, nici de pe Wikipedia. Ai tirajul, găsești componentele oficiale, producătorii, de exemplu Rock Record. Nu folosesc internetul pentru că găsesc greșeli din păcate. Asta e biblia mea, toate piesele care au fost vreodată în istorie No. 1. Cine a compus piesa, cine era No. 1 în momentul ăla, tot story-ul și asta să zicem că o cam știu pe de rost. Până în ’90 nu se greșea aproape deloc, iar pe scris și după aia foarte puțin se greșește.
Viața de DJ de after Corona
E absolut normală chestia, vor fi necesari vreo 2 ani să ajungem în punctul de unde am lăsat treaba. Toată lumea va ajunge în același punct cam în 2 ani, mă refer la industria Horeca, din care facem și noi parte. Mă afectează, nu am un backup, dar nu-mi bat capul. Îmi dau seama că în situația mea mai sunt 3 sferturi de milion de oameni, de la chelneri, ospătărițe, luminiști, sunetiști.
Patreon-ul poate ar fi o idee. Eu tot ce am făcut am făcut din plăcere, nu mi-am propus să scot bani. Poate fac 100 de euro într-o lună și 1000 de oameni să nu mă mai vadă? Să fac doar pentru 20 de oameni? Ce am făcut?
Sursă articol: https://www.iqads.ro/articol/50825/sorin-lupascu-dj-ul-discotecilor-din-vremea-comunismului-la-momentul-ala-puteai/
