Sorin Lupașcu

„Păpușă, nu eram acum însurat dacă nu mergeam la discotecă!“

Așa mi-a spus paznicul Palatului Știrbei din București când am fost să văd expoziția multimedia Disco BTT – Discotecile Comuniste, coordonată de Iulia Rugină și realizată cu concursul lui Sorin Lupașcu, vestit DJ în anii ’80. Domnul Nicu a frecventat în comunism discoteca de la căminul cultural din comuna sa, unde a cunoscut-o pe viitoarea soție, care era din altă comună și cu care s-a căsătorit când ea avea 16 ani. La căminul cultural nu era DJ, ci erau formații.

Expoziția deschisă între 21 octombrie și 11 noiembrie 2017 a avut un succes neașteptat, cu peste 3.000 de vizitatori în primele trei săptămâni, în condițiile în care programul a fost de două ore pe zi în timpul săptămânii și patru ore pe zi în weekend. Publicul a fost de toate vârstele, cei pe care i-am văzut eu având între 20 și 45 de ani. „Am avut din start ideea unei expoziții multimedia și imaginasem un spațiu mai mare, pe care am fi vrut să-l împărțim cu pereți de rigips, dar ne-am dat seama că din pricina muzicii ne trebuia un spațiu antifonat. Așa am ajuns la Palatul Știrbey, care îmi place mult, dar care e foarte scump“, spune Iulia Rugină, care împreu­nă cu Sorin Lupașcu dă bilete (deși intrarea e gratis), face ghidaj, stă de pază și mai dă o expli­cație, un interviu sau o Eugenie vizitatorilor. „Am pus și o cutie de ajutor reciproc și cine vrea poate lăsa niște bani pentru că am luat Pepsi (din seria aniversară) și Eugenii din banii noștri“.

Neavând sponsori financiari și beneficiind doar de o finanțare de la Administrația Fondului Cultural Național (AFCN), Asociația Control N (organizatorul evenimentului) a decis să-și taie propriile comisioane, astfel încât să poată plăti spațiul și amenaja cu jumătate din buget. Cele câteva camere au fost aranjate cu ajutorul scenografei Andreea Popa. În holul de la etaj intri direct într-o locuință comunistă, cu canapele de atunci, nelipsitul pește de televizor (cu televizorul aferent), tablouri cu pepeni, bomboniere cu dropsuri, servante cu bibelouri și veioze mult mai vechi, închiriate de la Buftea. Sala 1 se numește Comunismul și conține mai multe televizoare unde se văd & aud ori discursul de Anul Nou al lui Ceaușescu, ori genericul de la Teleenciclopedia, ori purecii din afara programului de două ore. În sala One Way Ticket (unde cântă Eruption), lângă un ecran pe care sunt proiectate imagini de la mare, e imaginată o mică plajă cu nisip pe jos, o masă cu mici, bere și o umbrelă, precum și un șezlong. De acolo se intră în sala Cenzura, unde pe pereți e atestatul de prezentator de discotecă obținut de Sorin Lupașcu în 1982, precum și câteva melodii traduse cu care trebuia să se prezinte pentru avizare înainte de program. În acel dosar, care trebuia ștampilat înainte de fiecare petrecere, intra și lista tuturor pieselor pe care avea de gând să le mixeze.

„A trecut perioada de traumă în care respingeam tot ce ținea de comunism“

Urmează sala Lipsa de resurse, unde mai multe echipamente (mag­ne­tofoane, casetofoane, mixere etc.) sunt înconjurate cu plasă metalică, ideea fiind, îmi explică Sorin Lupașcu, că ele existau, dar că nu puteau fi cumpărate din magazine. Apoi se intră în cinema, care are mai multe rânduri de scaune și un ecran pe care e proiectat un film de șase minute de­spre discoteca Ring, unde-l vedem și pe So­rin Lupașcu. Acesta va fi un preambul la un documentar mai amplu pe care Iulia Rugină vrea să-l realizeze despre discotecile comuniste. Ieșind din cinema, ai două variante redate prin două săgeți – Înapoi și Înainte. Dacă faci dreapta, ieși din expoziție, dar dacă faci stânga, ajungi în cea mai simpatică sală, Discoteca. Soba de teracotă (veche și nefolosită) dă un aer și mai convingător acestei încăperi cu scaune pe margini și aparatură pe o masă, plus două discoballs lipite cu aracet, care te transportă împreună cu muzica neîntreruptă direct în anii ’80. În weekenduri s-a făcut aici discotecă pe bune – bineînțeles, cu Sorin Lupașcu la butoane.

Iulia Rugină, care e surprinsă de succesul neașteptat al expo­ziției, e de părere că interesul bucureștenilor ține de un trend general, care începe să recupereze perioada comunistă și prin lucrurile care nu erau tragice. „Cred că a trecut perioada de traumă în care respingeam tot ce ținea de comunism și începem să ne aducem aminte și de lucruri care erau mișto. Conceptul expoziției merge pe ideea de nostalgie, dar tinerii care n-au trăit acea perioadă vin din curiozitate.“

Pasul următor ar fi plimbarea expoziției prin țară, dar pentru asta ar trebui ori căutate noi fonduri, ori oferirea gratuită a spa­țiilor de posesorii din țară. Oricum, expoziția ar trebui adaptată fiecărui spațiu în parte. Recuzita ar trebui plătită din nou.

La Berlin există chiar pe ma­lul râului Spree un muzeu foarte simpatic și foarte frecventat nu­mit The DDR Museum (Muzeul RDG, adică al Republicii Federale Germania). E un muzeu interactiv, care documentează viața de zi cu zi în comunism și unde ești invitat să-ți bagi nasul prin sertare cu haine, bufete de bucătărie sau ghiozdane cu cărți și unde toate obiectele pe care le poți pipăi sunt din vremea comunismului. (Co­lec­ția completă numără vreo 250.000 de artefacte.)

Lipsa unui astfel de muzeu și la noi explică în parte succesul expoziției Disco BTT. Recuperarea perioadei comuniste nu înseamnă numai procesul împotriva comunismului și omagierea victimelor acestuia și a celor care l-au înfruntat, ci și recuperarea detaliilor vieții de zi cu zi. Nu e vorba de a-l regreta pe Ceau­șescu, ci de a reincorpora acea perioadă cu tot ce a conținut – persecuție politică, sărăcie, lipsă de libertate, dar și rezistența de zi cu zi prin bancuri cu Bulă, filmele la Cinematecă sau discotecile BTT. Iulia Rugină are dreptate, nu poți avansa încercând să uiți trecutul.

Expoziția multimedia Disco BTT – Discotecile Comuniste e un proiect organizat de Asociația Culturală Control N și cofi­nan­țat de Administrația Fondului Cultural Național, în partene­riat cu 111 Film, Wearebasca, Five’s, Suntem România!, Discotecă și The Light Design. O parte dintre obiectele prezentate va face parte din viitorul Muzeu al Industriei Electronice Românești.

Sorin Lupașcu: „La petrecerile retro pe care le organizez, oamenii devin o familie. Muzica îi unește“

Ieșeanul Sorin Lupașcu e din prima generație de DJ din România. Pe atestatul pe care l-a primit în 1982 de la Biroul de Turism pentru Tineret nu scrie DJ, ci „prezentator discotecă“. Prima dată a pus muzică la o petrecere aniversară din bloc, în 1976. A continuat cu serate dansante pentru liceeni, apoi a trecut la Casa Studenților (în 1979) și, în fine, din 1980 intră în circuitul BTT, animând inclusiv discoteca Ring din Costinești (unde în vremurile bune puhoi de lume dansa în aer liber nu doar seara, ci și la prânz). Primul album străin cumpărat a fost Boney M, Nightflight to Venus, în 1978. Făcea rost de muzică (viniluri mai ales) de la oameni care plecau prin străinătate. În 2014 se întoarce la programele de dans și în prezent pune muzică ocazional în țară și străinătate, fiind și antrenor de aikido.

Cum vă explicați interesul atât de mare pe care îl suscită această expoziție?

Cred că am fost suficient de isteți cât să atingem un lucru pe care nu toți îl realizează. Sunt perioade despre care s-a vorbit, dar nu s-a scris și nu s-a imprimat audio-video. Odată cu plecarea acelor generații, pleacă și informațiile. Noi am făcut, cred, pentru prima dată o punere în valoare a anilor ’80, cu bune și rele. Am căutat să creăm o imagine oarecum socială a vieții unui DJ – cum mânca, cum se informa, cum locuia. De fapt, și băuturile care sunt aici sunt tot din perioada aia.

Cum ați ajuns la colaborarea cu Iulia Rugină?

Când ea a făcut documentarea pentru filmul Breaking News, a săpat pe internet ca să afle ce însemna să fii DJ la discoteca Ring și așa a ajuns la mine. Ne-am întâlnit acum doi ani și ceva și, tot vorbind, și-a dat seama că am putea face o expoziție. Aici am căutat să aducem simbolic câte ceva din imagini, din documente, din afișe.

Cum vă explicați faptul că muzica pe care o mixați în anii ’80 prinde și azi? E vorba doar de nostalgie?

Constatat cu mare bucurie că lumea îmbrățișează acest fel de muzică. Dar nu că vezi oamenii bucurându-se, ci ai senzația că vine Zâna Măseluță și că se ridică toți vrăjiți. Vezi o bucurie și o energie fabuloase. În cluburile actuale oamenii dansează, se simt extraordinar și pleacă, dar la petrecerile retro pe care le organizez, oamenii devin o familie. Muzica e cea care îi unește. Ajungi la Gimme Hope Jo’Anna (n.red.: Eddy Grant, 1988) și faci un tre­nuleț unde nu se cunoaște nimeni cu nimeni.

Aceste petreceri seamănă cu ce am văzut în discoteca din expoziție?

Petrecerile le faci în locul unde ești invitat și care e cum e. În general, discut cu proprietarii de cluburi și le spun că ar trebui să facem să arate și retro – un glob etc. –, dar contează și ce pun pe masă, adică oferta de băuturi și mâncăruri să fie adaptată (un cocktail Laura Branigan, un shot Michael Jackson ș.a.m.d.).

Sandvișuri cu pastă de pește?

Sandvișul trebuie neapărat să fie pâine cu salam și să fie pus în ziarul „Scânteia“. De multe ori facem așa și petrecerile ies puțin zis fabulos.

Cum priviți azi perioada respectivă?

Din punctul meu de vedere a fost o perioadă foarte bună și consider în continuare că cei care au fost isteți atunci sunt isteți și acum. Adică știau să trăiască în orice tip de regim.

Marea majoritate a oamenilor o duceau foarte greu.

Da, nu poți spune că era ușor în condițiile în care la 3 noaptea te așezai la rând la lapte, în con­dițiile în care aveai dreptul la un pachet de unt pe săptămână și la 2 kg de zahăr și un litru de ulei pe lună.

Deci la cuvântul isteț există niște ghilimele pe care nu le-am sesizat.

Da. Dau un exemplu la care toată lumea râde. În discotecile studen­țești se intra cu legitimația de student, cu carnetul de note sau cu legitimația de bibliotecă. Dar mai veneau și băieți pe care îi știai din vedere, din cartier, și care nefiind studenți nu puteau intra. Un astfel de om care lucra ca frigotehnist a venit odată cu o sacoșă cu două borduri de unt (asta însemna 12-13 kg). Bineînțeles că tot blocul a avut unt. Nici nu aveai unde să-l ții pe tot acasă. Într-o seară a venit cu un bidon cu 40 de litri de înghețată.

Lumea vă recunoaște prin Iași?

Cred că da, dar am surpriza să fiu recunoscut și prin străinătate. Ne salutăm în Bruxelles sau prin Helsinki. Înainte de 1990 am pus muzică în Cehoslovacia și Ungaria, dar după 1990 am mers și mai departe. În 1993 am făcut discotecă în Statele Unite, iar în 2012-2013 am găsit în Norvegia un impresar isteț care mi-a aranjat cântări în Scandinavia. Acolo cred că func­ționează tot timpul chestia asta cu muzica retro, nu cred că e o modă. Unitățile de servire a mesei sunt pline de oameni 40 plus.

N-am mai auzit de mult expresia „unități de servire a mesei“.

(Râde.) Dar la ei e o diferență: tarifele sunt diferite între restaurante și cluburi de dans, pentru că se plătesc alte cote de folosire a muzicii. Chiar acum trei săptămâni am organizat ceva acolo. Acum urmează să plec la Cluj – în prima săptămână mă duc într-un bar, pe urmă sunt invitat la Festivalul Interna­țional We Love ’80s, unde mai vin La Bouche, 2 Unlimited, din astea.

Cât de prezentă era Securitatea în discotecile anilor ’80?

Pe față n-au venit niciodată să-mi creeze necazuri, dar n-a fost nici­odată un moment în care să nu simt că sunt aproape de mine. Dacă într-o discotecă aveai stu­denți străini, automat aveai și umbra lor. Erau la pachet.

Din moment ce primiserăți autorizație de prezentator discotecă, sigur fuseserăți verificat.

Absolut. Erau tot timpul. Toate facultățile își făceau săptămânal o seară culturală, așa că tot timpul discutai cu reprezentanții studenților, care toți erau membri de partid, și le spuneai ce vrei să faci – o ghicitoare sau să stingem lumina să apară nu știu ce. Permanent discutam cu ei, dar dis­cuțiile nu erau de tip ideologic.

E clar că, la fel cu filmele lui Sergiu Nicolaescu de pildă, era o zonă care era tolerată pentru a le da studenților sentimentul că sunt liberi și că se pot distra. Dar această zonă era în același timp și controlată.

Era și controlată și era și sistemul cel mai bun, să ai mulți oameni la un loc, pentru că așa puteai vedea ce se întâmplă.

Ce reacții au tinerii care vin să vadă expoziția?

Fabuloase! Iulia și cu mine stăm zi de zi aici și la final îi întrebăm ce le-a plăcut. Deși fiecare sesizează altceva, cei mai mulți spun că discoteca le-a plăcut cel mai mult. Ei n-au trăit în perioada aia, nu sunt nostalgici, de aceea revin la punctul forte care e muzica, pentru că e vorba de melodie. Când pleci seara acasă după un program retro, poți fredona. Iar eu puneam tot felul de muzică, chiar și Led Zeppelin, Deep Purple, Uriah Heep sau Pink Floyd.

Ceea ce am făcut atunci fac și acum: merg numai pe vinil. Nu dau trei lei pe curent ca să pun laptopul în priză și să fur muzică de pe net. Am vreo patru tone de muzică acasă, care includ benzi, casete, casete video, echipamente și discuri. La începutul anului am vândut vreo 12.000 de discuri cuiva la Cluj și vreo 6.500 la Suceava, pe urmă am fost la Solna, în Suedia, la cel mai mare târg de vinil din Europa (cu peste 600 de expozanți) de unde am mai cumpărat câte ceva. Sub 300 de euro nu reușesc să cobor pe lună pentru investiții în discuri. Iar un disc costă de la 28 de euro în sus.

Sursă articol: site-ul suplimentuldecultura.ro , http://suplimentuldecultura.ro/20514/papusa-nu-eram-acum-insurat-daca-nu-mergeam-la-discoteca