Ca să fii DJ pe vremea lui Ceașcă trebuia să urmezi cursuri la Biroul de Turism pentru Tineret, după care să fii evaluat de Comisia de Turism a Tineretului Comunist.
„Înainte de anii ’80, doar petrecerile private țineau până dimineața. Sectoristul, și el băiat tânăr, căruia îi curgeau disperat ochii după fete, zicea: < >. Bă, Mariane, hai vino și tu să dansezi, te schimbi în altă cameră, îți dau haine de civil și le spun fetelor că ești prietenul meu”, povestește Sorin Lupașcu, DJ între 1974 și 1996, în prezent antrenor de aikido și producător de emisuni radio și TV despre muzica românească.
O mică parte din arhiva muzicală a lui Sorin
Istoria sa cântărește 3 500 de kilograme de casete audio, benzi, discuri, cd-uri, casete video și fotografii din acea perioadă, depozitate în jumătate dintr-un apartament de o sută de metri pătrați din Iași, orașul său natal. Aici și-a ținut rezidența muzicală timp de 22 de ani, deși a colindat toată țara cu programele sale de discotecă.
Prima seară de dans a organizat-o în clasa a VII-a, a împins mesele și scaunele la perete și a rulat la un casetofon împrumutat, casete de împrumut, imprimate la București: Deep Purple, Beattles, Emerson Lake Palmer, Zeppelin, Jimmy Hendrix și chiar Pink Floyd, „deși pe ăștia din urmă nu dansa nimeni”. Trebuia să aibă și el un casetofon. Timp de trei luni a pus șină de tramvai în oraș, pentru opt sute de lei, cu care a cumpărat de la muncitorii români ce se întorceau acasă din Libia, „un casetofon mare și greu, cu două difuzoare, nu unul, cum erau mai toate de până atunci, cu butoane multe, multe, dintre care două mici, mici. Dacă dădeai cu piciorul în el, te durea. Să-l am, a fost cea mai mare victorie din viața mea”.
Încă nu avea casete, descoperea muzica la radio. Dacă la posturile românești se familiariza cu Angela Similea, Roșu și Negru, Savoi și muzica țărilor vecine, „muzica bună” o asculta la Radio Luxembrug și la postul pirat danez Radio Veronica, care emitea de pe un vapor pierdut pe mare, din no man’s land. Mai târziu, ca tot românul, a descoperit Europa Liberă.
În ’77 au apărut primele piese compuse special pentru a fi dansate, Tina Charles și producțiile lui Giorgio Moroder pentru Donna Summer, în frunte cu I Feel Love, care au dus la apariția primelor discoteci și au schimbat radical felul în care erau organizate serile de dans. Până atunci, nu exista o sală destinată acestui lucru. De aceea, ca să fie DJ, în afară de muzică, Sorin trebuia în primul rând să aibă boxe și magnetofoane.
Le căra prin diferite licee, la dus cu autobuzul 27 și cu ajutorul unui prieten, iar noaptea, la întoarcere, cu mâinile și spinarea, singur: doua boxe RFT mici, de 35 de wati, una sub un braț și una sub celălalt braț, două magnetofoane Maiak 205 rusești, fiecare de 11 kg jumătate, câte unul într-o mână, iar în spate un rucsac în care stăteau stivă, unele peste altele, multe benzi, cabluri, microfonul și mixerul. „Dacă vedeai un astfel de om, te întrebai: cu ce a greșit?”.
Cel mai grav însă era când uita ceva acasă, orice: un cablu, un microfon, o bandă cu dansul rățuștelor. „Veneau la tine: ai Rațuștele? N-am. N-ai nimic! Așa era. Era crunt”, spune fostul DJ și râde gândindu-se la exigența publicului de atunci. Când venea vorba de lumini pe ringul de dans, era important să ai o cunoștință la CFR, să-ți împrumute o semnalizare, un stop de cale ferată sau un prieten la teatru, la operă, unde tehnicienii aveau folie colorată. Rareori găseai becuri gata vopsite.
În 1980, a explodat curentul eurodisco. Se ascultau Abba, Bonnie M și Bad Boys Blue, iar „Modern Talking făceau legea”. DJ Sorin Lupașcu avea deja sute de casete și peste 300 de benzi, strânse încă de la 16 ani. Cumpăra atunci casetele goale cu 10-15 lei și le imprima la București, cu ajutorul colegilor săi de la cercul de judo, sport pe care-l practică și el de la 13 ani. Niciodată nu știa ce va fi pe casetă, până la prima ascultare. Toate se numeau „Program de discotecă” și erau numerotate.
Mai târziu însă, „când mi-am dat seama că banda este viitorul”, cumpăra role cu 175 de lei bucata, de la diverși afaceriști care nu aveau nicio tangență cu muzica, dar care puneau mâna pe câte un disc în călătoriile lor și-l copiau. Are și acum chitanțele coletelor sosite de la București și plătite ramburs. „Am făcut un calcul, cheltuiam pe muzică, pe an, cât pe trei Dacii noi”. Unele dintre primele benzi cumpărate au fost Kraftwerk – Autobahn și The Model.
Sorin în discoteca CH, 1979
Cu atâta muzică și cu echipamentul tehnic necesar, tot ce-i mai trebuia era o sală. A găsit-o în căminele P1 și P2 ale Facultății de Chimie din Iași și i-a spus Discoteca CH. Deși era student la Politehnică, la inginerie electromecanică, „Comisia de Cultură a chimiștilor mi-a dat voie să fac asta, pe criterii muzicale”. Exista o singură cheie de la discotecă, iar aceea stătea la el. A văruit, a întins cabluri, a adus un dulap în care să-și țină benzile muzicale și a ivestit în lumini și în difuzoare. Boxele, care arătau ca niște colivii de păsări, le-a dus la un tâmplar să le facă după chipul și asemănarea unora bune, măsurate de el într-o crâșmă. Un electronist a construit amplificatorul. Le-au făcut prost, le-au urcat pe perete, le-au dat tare și le-au ars. Apoi au făcut altele.
A construit un discoball cu diametrul de aproape un metru. A lipit oglinda bucățică cu bucățică, iar de câte ori cădea una, trebuia să pună scara să o lipească la loc, cu aracet. A vorbit cu Miliția să permită furnizarea de curent electric în discotecă în permanență, deși acesta se întrerupea în tot orașul între zece seara și șase dimineața: „Domne’, aici sunt fete, dacă i se face vreuneia rău, cum vă descurcați?”. Discoteca ținea de joi până duminică, începea la nouă seara și dura trei ore. Intrarea era trei lei, iar banii se duceau în contul uniunii studenților, ca să fie apoi reinvestiți în reparații, în cămine.
Balul bobocilor la Discoteca CH, 1981
Sala nu avea nici măcar un loc în care să-ți lași geaca, darămite un bar. Fumatul în interior era și el interzis. Programul se făcea doar din sunet și lumini. „Mereu am considerat că, a fi DJ este o combinație între a iubi muzica și a iubi conversația. Eu n-am trecut niciodată dintr-o piesă în alta fără să zic măcar titlul melodiei sau al artistului. Când vii la discotecă, vii la un program de antren. Dacă DJul pune ce muzică-ți place și mai face și-o glumiță, atunci și-a făcut treaba”. Dacă ploua afară, Sorin era melancolic, dacă era cald, punea ceava liniștit, dacă lumea era agitată, îi făcea să „țopăie”, iar dacă nu dansau deloc, lua microfonul și se juca cu ei: „toată lumea la stânga”, „toată lumea la dreapta”. Iar dacă se întâmpla se vină un grup mare de studenți și să zică „moșule, o vreau pe-aia!”, o punea, căci animau toată discoteca.
La programele lui erau în permanență patru sute de studenți. „I-am făcut pe toți să iubească piesele românești. Dacă îi duceam cu Life is Life până în punctul în care dansau și săreau, apoi puneam Andrii Popa, toți patru sute cântau de la primul la ultimul. Iar dacă intram după, cu Fata din Vis, se termina, se umpleau geamurile de fete, la căminele de vizavi!”.
Statutul unui DJ în acea perioadă era asemănător cu cel al unui fotbalist în ziua de astăzi. Îl arăta lumea cu degetul pe stradă; știau că el este cel care are un anumit album. Îi vânau benzile. Estima câtă lume apreciase programul muzical dintr-o seară în funcție de câte persoane veneau la final să-i ceară să le facă și lor o bandă – un fel de „pune mixul de aseară, pe soundcloud”. Costa mixul, 350 de lei. Era privilegiat la cantină, i se spălau hainele gratis, dacă voia în aceeași zi, iar serviciul tehnic nu se făcea niciodată așteptat. La schimb, îi trecea pe toți pe lista de invitați la discotecă, împreună cu tot grupul.
Tot așa făcea rost de aparate rusești Maiak și casetofoane poloneze Tesla. Deși se găseau la noi în comerț, cineva trebuia să ți le opreasă ca să ajungi să le cumperi. „Nu erau de o calitate bună, dar funcționau, își făceau treaba”. Echipa care-l ajuta să țină serile era formată din alte cinci persoane: doi se învârteau mereu prin sală, atenți să nu se fumeze și să nu iasă cu scandal și altul tăia bilete. Mereu păzea intrarea un campion la judo sau la karate și impunea respect prin statură. Mâna dreaptă a DJ-ului se ocupa de lumini și era băiatul bun la toate. El a stat odată patru ore chinuit în aceeași poziție, străduindu-se să mențină un cablu sucit într-un anumit fel, ca să aibă discoteca curent. Nu aveai opțiunea înlocuirii unui lucru stricat cu altul. În caz de probleme, trebuia să te descurci cum poți și să găsești soluții de moment.
Alt bal de boboci în discoteca CH, 1986
În 1982, Biroul de Turism pentru Tineret, care reprezenta Comisia de Turism a Tineretului Comunist, a început să organizeze cursuri de DJ, în urma cărora se ofereau zece atestate. Sorin s-a înscris, „dar n-am învățat nimic, pentru că eram deja învățat”. Examenul a constat într-o probă teoretică, dată în fața unei comisii cu care a stat la povești și l-a evaluat după niște criterii subiective.
Proba practică a fost un program de discotecă de o oră în Vox Mariss, în Costinești. După show, Nicușor, șeful de unitate, s-a dus la el și i-a spus: „ Forever! Moșu’, asta ești!” și i-a dat atestatul categoria A. Hârtia îi oferea un salariu de 350 de lei pe lună, cu o sută de lei mai mult decât cei din categoriile B și C. „Djii n-au fost niciodată oamenii care să trăiască din salariu”. Sorin făcea însă și câte o mie de lei pe-un program, dacă muncea la negru. Mereu se însura un coleg, cineva își sărbătorea ziua de naștere sau se organiza vreun bal de absolvire. Aceste petreceri durau până dimineața, participanții „te leșinau cu cereri muzicale” și se îmbătau. Oricât de duri erau obligați să fie, milițienii lăsau mult de la ei, căci și copiii lor urmau să-și sărbătorească majoratul sau soțiile ziua numelui.
În același an a avut loc la Mangalia o adunare a celor mai importanți membri de partid, unde s-a hotărât că muzica românească trebuie să reprezinte țara. Așadar, ca o discotecă să funcționeze, fiecare DJ era obligat să mixeze sound autohton și să depună un repertoriu în acest sens, spre verificare, la Comisia de Cultură a Consilliului Județean. „Atunci a căzut bomba. Lucrurile s-au schimbat 100%”. Sorin trebuia să anticipeze dinainte ce piese va pune și să facă un dosar cu versurile lor, traduse în română, unde era cazul. Lângă Victor Socaciu – Căruța cu flori, îndosaria Laura Braningan – Selfcontrol.
„Eu am încercat de zeci de ori să le explic că nu am cum să știu dinainte ce piese o să mixez, pentru că ține foarte mult de cum se simte lumea atunci. Ei nimic”. Dar n-a venit nimeni, niciodată, în control. Sorin avea un repertoriu „beton”, care ajunsese să fie copiat de alți DJi, până la București. Succesul consta în textele pieselor străine, care fuseseră traduse de studentele la Limbi Străine și pe care reușise să le străngă din revistele Bravo și de pe copertele dicurilor aduse din străinătate. Datorită acestor dosare, când se termina anul universitar, se muta cu ușurință într-o discotecă de vacanță, dintr-o stațiune: Bușteni, Pârâul Rece, Costinești.
Sorin la Radio Vacanța, Costinești
În Ring-ul din Costinești a ajuns în 1983, momentul în care era cea mai mare discotecă în aer liber din Europa de Est. La trei lei intrarea, strângea în momentele de maximă aglomerație, până la 3 000 de oameni. Era deschisă la prânz, între unu și trei și seara între șase și zece. Sistemul de sunet Yamaha era „megaprofesionist”, adus din Germania și reglat de nemți. Avea două pick-up-uri Pioneer, două magnetofoane Sony TC399 și un casetofon deck Denon. Când era liniște, se auzea muzica până în gara veche din capătul stațiunii.
Deși DJul primea numeroase bilețele cu dedicații sau cu aprecieri la adresa muzicii, nimeni nu intra în pupitru. În caz că vreun petrecăreț era insistent, Sorin chema paza la microfon, adică salvamarul. „Marius, vino puțin aici, te rog”, iar Marius dădea necuviinciosul afară. Între programele de discotecă, făcea emisiuni la Radio Vacanța Costinești, o stație de radioficare care nu exista în eter, cu boxe multe pe toată suprafața stațiunii, la care se putea vorbi neîngrădit despre muzica straină. Ziua, pe plajă, organiza concursuri cu Dacia Costinești, care era un măgar.
1985
Revelionul era obligat să-l facă mereu la discoteca unde muncise în timpul verii. „E trist, și haotic, și crunt să te duci pe plajă pe un frig pe care-ți sare nasul”. Așa era însă directiva de partid. Nu exista să nu vină lume. „Se punea mâna pe telefon și se comunica: Bă, băieți, Iașul trebuie să aibă 20 de invitați, Constanța 10 etc. Nu exista cine poate, cine vrea, să vedem. 20 aducem, șeful!”
Cariera sa la Disco Ring Costinești s-a terminat în anul în care programele de discotecă începeau obligatoriu cu Modern Talking – You Are My Heart, You are My Soul, adică în 1986. A intrat Nicu Ceaușescu în pupitru să-i dea lui Sorin sfaturi despre mixat, tovarășu’ Lupașcu nu l-a recunoscut și l-a trimis la treaba sa, iar Nicu i-a desfăcut contractul de muncă a doua zi la primă oră, prin gura tovarășului Gogoașă, șeful de stațiune. Sorin avea 29 de ani. „Am suferit enorm. În fiecare an plecam la 1 mai și mă întorceam la 1 octombrie. Era stilul meu de viață, scopul meu de-a fi, era muzica pe care o respiram”.
După 1990, Sorin Lupașcu a revenit la profesia de DJ pentru alți șase ani. În prezent susține programe numai la cerere. Nu mai este DJ, dar la muzică n-a renunțat. Ajunge la tot felul de evenimente, unele mai deosebite, cum ar fi un congres de chirurgie laparoscopică. Și aici reușește, de la microfon, să facă trenulețul cu petrecăreții. Promovează muzica românească la emisiuni de radio și TV și spune că vrea să fie un real ajutor pentru artiștii care nu sunt luați în seamă de mainstream.
Cluburile din prezent nu-i plac: „Djul a ajuns o mașinărie, e un aparat, un tehnic, nu spune niciun cuvânt și pune toată seara același stil de muzică. În plus, se fumează”. Este antrenor al unei echipe de aikido, iar sâmbăta dimineața, când iese cu copiii în curte, pentru exerciții, în blocurile de vizavi apare lume la geamuri, ca pe vremuri când era DJ.
Articolul în întregime: VICE.COM
